Indrazniti...TOTUL INCEPE CU PRIMUL PAS

PitaPata

vineri, 2 octombrie 2009

BUNICA- Barbu Stafanescu Delavrancea


Dragii mei, astazi m-am oprit la o poveste minunata lasata mostenire, noua romanilor si nu numai, de catre Barbu Stefanescu Delavrancea. Se numeste BUNICA si atunci cand ii dau citire, aerul din jur se umple cu mirosul proaspat de sat. Amintiri minunate ma leaga de aceasta poveste... Acum cand fetita mea cea mare m-a fericit, daruindu-mi o nepotica, simt in inima, ceea ce a simtit si bunica mea cand eu m-am nascut. Pentru ea, am devenit micul ei univers... si soarele... si luna deopotriva... Dar, abia acum am inteles, ceea ce ea a daruit in toti acei minunati ani in care Dumnezeu ne-a dorit impreuna. Cititi parinti, bunici si copii si bucurati-va de clipele si iubirea ce o aveti in aceste clipe.



"Casa bunicilor
O vaz, ca prin vis. O vaz limpede, asa cum era. Nalta, uscativa, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas in jos. Cum daschidea poarta, ii saream înainte. Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:

- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Naut!
- Nu.
- Turta-dulce!
- Nu.

Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Si totdauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea-mi da parul în sus si ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grãdinii. Ea isi infigea furca cu caierul de in în brau si incepea sa traga si sa rasuceasca un fir lung si subtire. Eu ma culcam pe spate si lasam alene capul în poala ei. Fusul imi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.

- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila în crestetul capului.
- Sa spui...
Si niciodata nu ispravea basmul.

Glasul ei dulce ma legana, genile mi se prindeau si adormeam, uneori tresaream s-o intrebam cate ceva, ea incepea sa spuie, si eu visam inainte.

- A fost odata un imparat mare, mare...
- Cat de mare?
- Mare de tot. Si-si iubea imparateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea, si ii parea rau, ii parea rau ca nu avea copii...
- Bunico, e rau sa nu ai copii?
- Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
- Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau.

Ea lasa fusul, radea, imi dasfacea parul carliontat în doua si ma saruta în crestetul capului. Cate-o frunza se dasprindea din ramuri si cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupe ea si ziceam:

- Spune, bunico, spune.
- Si asa, ii parea grozav de rau ca nu avea copii. Si... nu mai putea de parere de rau ca nu are copii... Intr-o zi veni la el un mos batran, batran, ca-si tara barba pe jos de batran si de cocosat ce era. Si era mic, mic de tot...
- Cat era de mic?
- Poate sa fi fost, asa, cam ca tine.
- Va sa zica, nu era mic, mic de tot...
- Era mic, da' nu asa mic de tot. Si cum veni ii zise: "Maria-ta, ai doi meri în gradina, unul langa altul, ca nu stii care sunt ramurile unuia si care sunt ale altuia, si când infloresc nu stii care sunt florile unuia si care sunt ale altuia, si asti doi meri înfrunzesc, infloresc, se scutura si mere nu fac. Maria-ta, sa stii ca atunci cand or lega rod asti doi meri, imparateasa o sa ramaie grea si o sa nasca un cocon cu totul si cu totul de aur"... Piticul se duse, si imparatul alerga in gradina, si cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste cei doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.
- De ce nu legau rod, bunico?
- Stiu eu?... Dumnezeu stie...

Era asa de cald... asa de bine in poala bunichii... o adiere încetinica imi racorea fruntea... norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma ameteau... inchideam ochii. Ea spunea, spunea inainte, mulgand repede si usurel firul lung din caierul de in.

- Si se gandi imparatul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii il sfatuiau ca sa-i ude mereu, si i-a udat mereu, altii ziceau sa le dea mai mult soare, si imparatul a taiat toti pomii de jur împrejur. Si merii infloreau in fiecare saptamana, si se scuturau, si rod nu legau. Intr-o zi veni la imparat o baba batrana, batrana si zbarcita, ca mine de zbarcita, si mica, mica, ca tine de mica...
- Ca mosu de mica?
- Da, ca mosu...
- Atunci nu era mica de tot...
- Asa mica de tot nu era. Si zise împaratului: "Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plangerii, intr-o campie de musetel, si n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazesti, maria-ta, ca indata ce te-or simti florile, incep sa se miste, sa se bata, si multe se apleaca pe obrajii ei, si ea se dasteapta, ca doarme mai usor ca o pasare; si vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai misca"...
- Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?
Tresaream.
- A, nu... stiu unde ai ramas... la-a-a... Zana Florilor...

Auzisem prin vis. Pleoapele-mi cadeau incarcate de lene, de somn, de multumire. Si ma simteam usor, ca un fulg plutind pe o apa care curge incet, incetinel, incetisor... Si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfar-sfar pe la urechi, ca un bondar, ca acele cantece din burienile în care adormisem de atatea ori.

- Si împaratul a incalecat pe calul cel mai bun...
- Cel mai bun... inganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
- ... s-a luat o dasaga cu merinde si a plecaaat...
- ... s-a plecaaat...
- Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Pana a dat de o padure mare si intunecoasa...
- ... intunecoasa...
- ... de nu se vedea prin ea. si acolo si-a legat calul d-un stejar batran, s-a pus dasagele capatai si a închis ochii ca sa se odihneascã. Si... pasamite padurea canta si vorbea, ca era fermecata. Si... cum îi aducea soapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, imparatul adormi, si dormi, si dormi...

Cand m-am dasteptat, bunica ispravise caierul. Dar basmul? Cu capul în poala bunichii, niciodata n-am putut asculta un basm întreg. Avea o poala fermecata, si un glas, si un fus cari ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu